Uniuni de litere

Cuvintele sunt un organism fara inceput si fara sfarsit , o carte de colorat unde fiecare culoare reprezinta un dialect, viata extrateresta transpusa in semne ( in ipoteza admiterii existentei ei) , un viciu , o entitate multiforma si nu in cele din urma, o arma,o putere care distruge oameni si naste imperii. Cuvintele sunt cea mai puternica arma ce o detinem. Cu un singur cuvant poti naste lacrimi sau zambete, cu un singur cuvant poti ingenunchea un om , il poti face sa-si regandeasca intreaga conditie , il poti reabilita , poti naste o relatie sau poti distruge una. Cu un simplu cuvant,nu cu o arma biochimica, o geanta plina cu bani , o intreaga scrisoare.

Un singur " da" este suficient pentru a accepta un dans, o intalnire, o cafea , pentru a pune bazele unei intregi relatii functionale pentru cine stie ce perioada de timp... dar acel "da" spus in mai putin de o secunda poate provoca cea mai mare fericire cunoscuta de un om.

Atunci ce mai putem cere de la o intrebare,o remarca persuasiva, un intreg discurs? O carte ar trebui sa aiba putea de a pune capat intregului univers asa cum il cunoastem.

Cuvintele distrug. Sunt cea mai mare greseala a omului nebun. Nebunia neexprimata e mai usor de trecut cu vederea.

Cuvintele sunt pe treapta cea mai inalta a prostitutiei. Plata lor nu se face in bani, contraprestatii si nici macar bunuri de valoare. Ele iau o parte din tine si o impartasesc omenirii la primul semn al acordului tau. Si se lasa folosite de toti, indiferent de conditii si fara discrimare. Sunt ale tale de cate ori vrei pe zi si pe noapte, in pat, bucatarie ,sufragerie , locuri publice , sub privirile oamenilor sau in particular. Nu au pretentii. Primesc pe oricine in bratele lor. Si varful ierarhiei este detinut de clisee.

Si chiar si cand pretindem ca ramanem fara cuvinte,folosim cuvinte."Am ramas fara cuvinte". Aparent nu.

Si suntem mereu in cautare de nou. Invatam cuvinte despre cuvinte. Si cautam cuvinte noi. Si ele ne aduc prestigiu,ne alinta si ne sustin gradul mult ravnit de om de cultura.

Ele ne definesc.

Suntem definiti,deci, de arme intelectuale, de putere, de tarfe pe care fara ochelari uneori nici nu le poti distinge, de ceva ce nu ne apartine,desi pretindem ca posedam.

Relativism

Au trecut doi ani in doua saptamani.O zi a durat o luna si fiecare bob de nisip de scurgea prin talia subtiata a unei clepsidre in 24 de ore,sau mai putin,dupa cum dorea sa se joace cu nervii tai,sa se sustraga de la joc sau , dimpotriva, sa incerce sa faca totul sa plece,sa treaca pe langa ea.Sa fie o statueta de ciment in mijlocul unor nisipuri miscatoare.Timpul.Ce notiune ciudata!

Letting go

And how exactly do we learn to let go?How can someone figure out if it's the right moment?And after the right moment passes,do we just become delusive?

'Tu si eu' nu vom fi 'noi'

Sa ai pe cineva aproape,stand langa tine,tinandu-l de brat sau tinand-o de mana,dar sa nu-l poti avea.
Sa ai ceva in palma,dar,naiv sa deschizi usor mana si sa-ti fuga printre degete.
Sa ai ceva de spus si sa nu o poti spune.Niciodata.
Sa nu ai nimic de spus si sa se astepte sa spui ceva.
Sa numim acesta 'Chinul'?
Atunci,cherie,
Je t'aime,mais je ne te puis pas le dire.
Je te déteste, mais avec à beaucoup de passion à nier cela peut devenir d'autre chose.
Jai besoin de toi, mais je veux que tu le remarquies avant que je te peux dire.
Je te veux, mais des manières que je ne devrais pas.
Je pense toujours au fait que je dois dire 'adieu'.
Mais,avant toute autre chose, embrasse moi!
Et,en fin,adieu!

Lost for words

Cateodata,cuvintele nu sunt suficiente pentru a te face inteles.Nu iti este permis accestul la comunicarea paraverbala.La absolut nimic din ceea ce ar putea insoti literele ce se vor uni in cuvinte asternute pe monitorul calculatorului,pe ecranul telefonului,pe foaia alba de pe birou. Nervii iti sunt intinsi la maxim si cuvintele imprimate atat de bine in creier ti se dizolva ca intr-un acid,scurgandu-se si penetrandu-ti orice ramasita de luciditate.Vrei sa tipi si nu poti. Vrei sa-ti transferi micul univers de emotii absolut coplesitoare pentru tine asupra celuilalt si iti este imposibil.Poti doar sa scrii si sa crezi intr-o putere inimaginabila a cuvintelor.In personalitatea,sufletul,taria,istetimea,puterea lor.Si sa speri,sa te rogi,sa iti imaginezi.In tacere.

Pour toi.Je suis désolée. 

Lonely,but not Alone?

Singur,desi inconjurat de atatia oameni. Imposibil de descris,desi avem cuvintele la dispozitie. Stari etern valabile,si cu toate astea atat de inedite pentru noi. Minciuni adevarate. Surasuri amare. Fericire dureroasa. Paradoxuri,uneori.

Inconjurat de oameni care vor compune fraze incurajatoare oricand ai nevoie,de prieteni,frati,surori,iubiti care te vor asculta in limitele timpului lor liber , de apropiati care pretind ca te inteleg, de inteligentii dornici sa dea sfaturi , ramai singur,caci doar tu poti intelege cu adevarat. Si uneori,cand ai cea mai mare nevoie , oamenii dispar.

Esti singur.

Adieu!

!?

Sometimes, it just isn't enough. 

(Define 'it' as you wish.)

Compose yourself

 Zambim si pretindem ca totul este in regula. Putem manipula , stapani, controla , accepta totul din jur.Inclusiv pe noi insine. Mai ales pe noi.” Stapaneste-te…” ;”Nu uita de maniere!” ; “Trebuie sa ii faci si pe ceilalti sa se simta bine,nu doar pe tine”;”Nu este frumos sa te comporti asa in public”;”Hai,sterge-ti lacricmile si zambeste!”,”Ignora-i si se vor potoli”. Oare? Zeci de remarci ne “dreseaza” inca de cand suntem copii sa ne pastram controlul asupra propriilor reactii in public. Suntem crescuti dupa un cod de atitudini inclus in asa-numita si respectata categorie a  bunelor maniere. Dis-de-dimineata ne bem cafeaua menita sa ne tina ochii larg deschisi in fata eventualelor discursuri plictisitoare. Aplicam rujul mai mult sau mai putin strident,presupusul "ruj de zi",rimelul si pentru multe din noi optionalul fon de ten sau trecem usor lama de ras pe obraji si barbie dupa caz , ne punem metaforicele manusi albe menite sa ne atraga atentia asupra comportamentului asteptat de la cei ce ne inconjoara pe parcursul zilei si zambim. In haine comode sau nu , pe tocuri,in adidasi,masini,trotuare prafuite , caldura,umiditate,prostie,inteligenta –avem un singur scop : calmul. Si uneori ne dorim prea mult sa tipam. Si nu de multe ori o facem. Privim tacuti,ne facem un nou cel mai bun prieten - sarcasmul,eventual aruncam un comentariu acid pentru care apoi simtim nevoia sa ne cerem scuze. Sa facem pace. Sa nu cream dispute puternice care ne vor arunca in afara ariei noastre si ,cel mai des,a celorlalti ,de comfortabilitate. Doar cand suntem singuri avem libertatea de a ne exterioriza. De a renunta la toleranta. Numai ca…nu o facem doar atunci. De mai bine de un secol exceptiile in public s-au inmultit.S-a renuntat la corsete,decoruri prea multe,prea frumoase,prea inutile pentru femei,manusi albe si palarii negre pentru cavaleri , politete exagerata. De mai bine de un secol exceptiile in public s-au inmultit. Nu? 

Si suntem fericiti. Sau nu?

Tic-tac

Adevarul este ca suntem inspaimantati de trecerea timpului.Imbatranim cu fiecare clipa putin mai mult si ceasul din fata noastra-de la mana,calculator,ceasul digital care ne trezeste dimineata sau cel care ticaie pe noptiera bunicii- continua sa ne semnaleze asta.Nu ingheata.Nu se opreste.Poate,doar se strica,dar daca intrebam un trecator X cate minute sunt trecute de ora Y ne va raspunde mai mult decat ne asteptam. Acele ceasornicului nu ingheata si timpul trece neintrebat. Copii fiind ravnim la maturitate,la rujurile mamei,fardurile asezate pe un raft prea sus pentru noi,la margele asortate cu bluze si tocuri inalte pe care le tarsaim greoi pe covor.Dar inocenta de atunci se transforma intr-o ‘hiperconstientizare’ pe masura ce ne apropiem de Sfantul Graal al Copilariei. Sa crestem mari! Si cand ajungem sa facem asta ne dorim sa stopam timpul,sa nu imbatranim niciodata.Insa el nu va sfida mereu.Ca o functie periodica  nenorocita de la matematica,coninua si monotona,definita pe un interval nedeterminat,avand ca perioada principala cele 12 de ore trecute in negru pe cadranul mare al unui ceas.

Fugit irreparabile tempus.

Be careful what you wish for.

De ce uneori cand vrem sa renuntam cu tot dinadinsul la ceva nu o putem face?

Si de ce uneori descoperim ca avem o ciudata si imensa nevoie de ceva la care,ulterior,am vrut sa renuntam?

Nu putem calca peste trecut ca peste un desen pictat cu creta colorata pe asfaltul spalat de ploi,ninsori si timpul rautacios.Nu ne putem incalta cu papucei multifunctionali,tocuri stilate sau chiar chiar cizme de cauciuc inalte si rezistente si lasa totul in urma.Chiar daca uneori am vrea.Pentru ca daca am reusi,nu am putea relua totul cand vom avea nevoie.Am renunta la ceva ce mai apoi am ravni.Si pentru ce?

Pentru un motiv trecutul e acolo.Sortat bine,pe categorii de amintiri in biroul creierului nostru.Pe traditionalele foi albe indosariate in cartoane colorate,caci metoda virtuala e mai imprecisa-un virus si primesti eroare,apoi temutul ecran albastru.