Tic-tac

Adevarul este ca suntem inspaimantati de trecerea timpului.Imbatranim cu fiecare clipa putin mai mult si ceasul din fata noastra-de la mana,calculator,ceasul digital care ne trezeste dimineata sau cel care ticaie pe noptiera bunicii- continua sa ne semnaleze asta.Nu ingheata.Nu se opreste.Poate,doar se strica,dar daca intrebam un trecator X cate minute sunt trecute de ora Y ne va raspunde mai mult decat ne asteptam. Acele ceasornicului nu ingheata si timpul trece neintrebat. Copii fiind ravnim la maturitate,la rujurile mamei,fardurile asezate pe un raft prea sus pentru noi,la margele asortate cu bluze si tocuri inalte pe care le tarsaim greoi pe covor.Dar inocenta de atunci se transforma intr-o ‘hiperconstientizare’ pe masura ce ne apropiem de Sfantul Graal al Copilariei. Sa crestem mari! Si cand ajungem sa facem asta ne dorim sa stopam timpul,sa nu imbatranim niciodata.Insa el nu va sfida mereu.Ca o functie periodica  nenorocita de la matematica,coninua si monotona,definita pe un interval nedeterminat,avand ca perioada principala cele 12 de ore trecute in negru pe cadranul mare al unui ceas.

Fugit irreparabile tempus.

Be careful what you wish for.

De ce uneori cand vrem sa renuntam cu tot dinadinsul la ceva nu o putem face?

Si de ce uneori descoperim ca avem o ciudata si imensa nevoie de ceva la care,ulterior,am vrut sa renuntam?

Nu putem calca peste trecut ca peste un desen pictat cu creta colorata pe asfaltul spalat de ploi,ninsori si timpul rautacios.Nu ne putem incalta cu papucei multifunctionali,tocuri stilate sau chiar chiar cizme de cauciuc inalte si rezistente si lasa totul in urma.Chiar daca uneori am vrea.Pentru ca daca am reusi,nu am putea relua totul cand vom avea nevoie.Am renunta la ceva ce mai apoi am ravni.Si pentru ce?

Pentru un motiv trecutul e acolo.Sortat bine,pe categorii de amintiri in biroul creierului nostru.Pe traditionalele foi albe indosariate in cartoane colorate,caci metoda virtuala e mai imprecisa-un virus si primesti eroare,apoi temutul ecran albastru.

Hi there,Narcisus!

Narcisus Junior…what’s your capital sin?

 

O ultima privire in oglinda,finisam machiajul,spray,parfum,eventual o bluza peste sutien si ah…un mult prea necesar zambet! [fortat sau nu.]

 Cu totii suntem narcisisti. Pentru a supravietui zilnic unor figuri dezaprobatoare,uneori dispretuitoare,multimii necunoscute de prin troleu,parc,sala de asteptare a cladirii X,criticilor nevinovate,remarcilor stupide , zambetelor in asteptarea unui raspuns , chiar si aprecierilor , ne dopam zilnic cu o mica (sau mai mare,dupa preferinta ) doza de narcisism.Un drog nerespins de legi , decat poate ,aparent de cele morale. Cauzalitatea sau , daca se cere acuratete, conditia necesara obtinerii acestui drog de contrabanda ramane imprecisa : mandrie ,egoism,autoincurajare.

 Asadar, zilnic,dimineata la ora 7 aruncam stropi de fard si de parfum,ne pictam cu ruj,rimmel,alegem cravata sau bijuteriile,dupa sex,purtam haine “la moda” ,caci vintage ne sunt doar ideile. Chiar si un Adonis sufera de incertitudine si chiar si lui Narcisus pana ce si-a descoperit chipul i-a lipsit siguranta propriei frumuseti. Exponenti ale unei contemporaneitati abstracte,regurgitam o idee impusa “mai intai trebuie sa te placi pe tine insusti”.O idee implantata din copilarie cand o fetita cu codite balaie iti flutura in fata un fluturas galben pe care sta mazgalit in colt o formulare ciudata “Un mic Narcisus”.

 Suntem niste manechine imbracate in panza pictata. Nuditatea apartine doar ideilor ce pasesc goale pe creierul nostru suprasolicitat.In esenta ne luam propria masca de autoaparare si invatam sa ne autoimpunem siguranta. Zambim deasupra esarfei,printre fulgi si iluzii , printre figurine ce pasesc sigure in iluzia autosugestiei . Ne plimbam,tacuti,impartind un secret comun.

 In fond,suntem cu totii, intr-o oarecare masura,copii infidele de Narcisus. Variante light,medium si strong.

Detalii

Pentru ca uneori gesturile marete smulg doar zambete mici,desirate pe o tava de ganduri amestecate, iar cel mai mic detaliu obtine o incodare a obrajilor ce ravnesc atingerea genelor,o desclestare a buzelor in zambetul cel mai pur. O replica spusa usor de un tanar cu tigara in mana dreapta,lasand in urma lui fum cald amestecat cu fulgii prea umezi de zapada, intr-o zi care in teorie doar este de primavara, si dorinta de a primi o privire flatata,poate aprobatoare te va urmari pentru 5 minute,apoi pentru restul serii absolut involuntar.

“Ce domnisoara draguta” de la domnul H. de la masa numarul 7,ce te-a privit pe furis lunecandu-si degetele de spatarul scaunului vecin. O privire incantata de la prietenul V. care de fapt considera pana acum o ora ca aveti o relatie strict platonica. Un raset de copil in fata tatalui care se prosteste pentru amuzament. Chelnerul care s-a inrosit cand i-ai multumit pentru cel de-al doilea pahar de cognac.

Pentru ca grandiosul marcheaza amintiri,iar micile gesturi rapesc mici placeri si ne flateaza,asteptand desigur,reactie imediata. Pentru ca intreaga viata este in definitiv construita din detalii.

(Pentru domnul H. Mai precis pentru un necunoscut caruia nu ii dedic doar cuvinte,ci unul din putinele zambete ale zilei de azi. Imi pare rau:nu te cunosc si nici nu doresc asta. Insa,it multumesc.)

Eu,voi,noi

 Si ce suntem?Scriitori?In nici un caz.Autori de povesti?Poate.Suntem doar cineva.Cineva care stie alfabetul.Si uneste litere.Si formeaza cuvinte si propozitii si fraze si texte..Si asteapta in fata unui monitor perfect impartial sa vada daca intelege cineva.Dincolo de cuvinte.Oare?

 Si pretindem ca ne jucam.Ca suntem inventatori.O poveste pe minut.Si o vrem unisex.Vrem ca cineva sa se identifice in noi.Sau vrem confirmarea imprecisa ca suntem in final singuri? Nu,asta nu.Consacram dominatia unicitatii.Si ce obtinem?Nu stim.

 Refuzam notitele cliseice despre coronite perlate,puf plin de sclipici,rochii de seara,broscute si printese,printi si Cenusarese,vrajitoare rautacioase,finalul care nu va veni,caci “au trait fericiti pana la adanci batraneti",stampilam “Aprobat” si oferim pretinse arte digitale cu tigari,whisky,cafeina,prostituate,femei emancipatesi intelectuali mediocri.

 Si pretindem ca suntem povestitori.Si ca intelectualizam basmele.. Ca oferim simboluri si metafore pe tava la micul dejun.Si langa un biletel de “Adio” scriem “PS:m-a parasit inspiratia” caci atunci cand trebuie si vrem,nu avem cuvinte.

 Si pretindem ca suntem oratori.Doar ca publicul nostru e surd si noi nu stim limbajul semnelor.Si suntem cititi din spatele unui monitor.De acel cineva surdo-mut,de un organism cu vene si sange si puls si emotii.Pe o foaie virtuala.

...

"Better to write for yourself and have no public, than to write for the public and have no self." - Cyril Connolly

...

  Si cateodata nu ai vrea decat sa stai intr-o cafenea sau un bar cu fond de jazz,sa simti aroma de cafea cu menta ademenindu-te suav ca o amanta la inceputul adulterului.Seductie si placere pura.Doar atat.Simplu si detasat.Nimic prea complicat. Vrei sa te simti blocata acolo,pe canapea, sa spargi in cioburi mici de sticla cadranul ceasului de pe peretele intors spre tine si sa le prefaci in cubulete de zahar brun.Si vrei doar sa discuti lucruri abstracte. Sa poti pune intrebari caraghioase,sa te poti holba in liniste la oamenii care intra si sa te comporti copilareste si contradictoriu.Fara a permite sa-ti fie atrasa atentia de cel care sta vis-à-vis si iti cauta mereu pupilele marite de emotie printre genele incarcate de rimel sa le ascunda timiditatea.Sau de propria-ti constiinta care are un ego prea mare pentru a fi ignorat. Si vrei sa arunci cu boabe de cafea in partener si sa-i zambesti :”Saruta-ma pe ritmul melodiei” si sa-l provoci. Si sa il intrebi “Cum crezi ca era iadul in epoca de gheata?” sau “Crezi ca dragostea la noi parcurge doar drumul dintre romanta si pat?Paler are dreptate,deci” si crezi ca…”Ai putea sa taci?”

   Dar nu faci nimic.Te joci cu paiul si visezi pe cuvinte si note:

“It”s still the same old story
A fight for love and glory
A case of do or die
The world will always welcome lovers
As time goes by...”

Deasupra unei cafele cu menta. 

Baza a povestilor,savant idiot

  "Felicitari!" Da..cred ca asta se cuvine sa zic acum. Sa rostesc un simbol cliseic al succesului in forma sa oarecare si apoi sa tac. Aerul sa ramana conservat intr-o bula de pe cerul gurii mele ,sa leg bula cu un nerv arcuit de creier si sa tastez repede comanda “ anuleaza orice legatura wireless cu limba”. Sau sa ignor totul. Ce ai prefera : doua vorbe, un sarut, o mangaiere plina de placiditate pe umar , o partida de sex pentru a accentua castigul sau sa ma amestec in multimea ce iti adora frenetic imaginea? 

  Tonul vocii-mi este de un calm ireprosabil. Nu tradeaza nici o emotie. Sa fie oare acceptarea ideii? Sau obisnuinta declansata de prezenta intrebarii? O intrebare fara raspuns . Avem nevoie de raspunsuri. Dar fara intrebari ele nu ar exista. Si fara idei , ce loc ar ocupa intrebarile? De ce Fat-Frumos castiga in fata zmeilor si ramane cu fata cea mica de imparat? De ce printul o salveaza pe Cenusareasa , ii ofera renastere intr-un balon de sticla umplut cu fulgi pufosi imbibati in ridicolul fericirii vesnice? De ce Alba ca Zapada nu moare otravita de mar sau asfixiata de o centura si traieste pentru a-si intalni dragostea? De ce si in Dama cu Camelii , o prostituata cu stil te gaseste? De ce cand te atasezi de ceva, nu-l poti lasa in urma? Sa putrezeasca intr-o cochilie de amintiri ... sa se fosilizeze intr-o margea de chihlimbar ce se rostogoleste apatic pe noptiera la miezul noptii?

     Felicitari ,deci! Ai castigat rolul principal ! De fapt nu intruchiparea ta fizica, ci ideea existentei tale. Indiferent de nume, chip , trecut si atingere , omniprezenta ta ma indigna. Zeu al blogurilor , erou de basme si subiect atragator in imaginatia copilelor razvratite... Te simti magulit? Nu ar trebui. Exista si o veste proasta, esti doar un personaj. Nu existi. Doar ideea efemeritatii existentei tale este reala. Esti o statuie de marmura , plina de afise de carne si piele ,pictata cu sange si lacrimi, cu gene cazute si ruj desprins de pe buze moi... Poreclele difera : Barbatul cu tigara , Valetul Plictiseala , Domnul T, Cel ce mi-a furat un dans, Amantul devenit iubit ,Robin Hood,Armand Duval, D’Artagnan, Ivanhoe, Contele Vronski ... dar barbatul e acelasi. Un necunoscut ce poseda o masca asortata cu tinuta ,caci aparentele trebuie pastrate. Te regasesc nu doar in propria-mi imaginatie , ci si in a altora. Cuvintele despre tine , nu le citesc eu , ci le citesti tu. Din fericire pentru mine, prinzi viata indiferent de ora, zi , continent,dorinta si asteptari ... Din pacate pentru tine, nu existi. Iti doresc mult succes in realitatea paralela in care ai luat nastere!

Joc

   Mi-ai oferit regele. Ti-am zis ca nu joc sah.Am facut un pas si te-ai retras in intuneric. Mi-am reluat pozitia anterioara si mi-ai oferit o oglinda. S-a spart cand i-ai dat drumul. Ti-a curs o lacrima de sange pe un ciob si a renascut un tipat intr-o margea de sticla ce a a lunecat usor pe podea ,printre cioburi si mi s-a lovit de pantof.  Am facut un pas in spate si m-ai urmat cu un suras salbatic. In ochi iti sclipeau sunete de vioara. Mi-ai intins mana si m-am ferit. Si atunci ma speriai. De ce? La orice gest imi raspundeai impertinent. Sa-ti fi protejat temperamentul o perdea invizibila de certitudine amara? Caci ratiunea mea tocmai gustase libertatea si ma parasise . Sau era adormita sub aburii alcolului , caci de cand te-a cunoscut umbla din carciuma in carciuma. Si poarta tocuri . Si ma ignora. Daca o chem imi face semn cu tigara sa tac.

  Inca un pas.Nu stiu daca era dorinta oarba sau prostie. Si nu dansam. Caci daca ne-am fi miscat intr-un pas repetitiv , sigur am fi ratat ritmul. Asta ne era scris pe buze. Sterge replicile . Arunca scenariul si ignora auditoriul . Autorul? E prea atasat de personaje si nu a stapanit niciodata prea bine refuzul . Si daca ne miscam temator pe o muzica amutita , unde ne era coregraful ? Ranjeai. “Ii este frica de tine.” Nu ma amuzai. Si unde a fugit scena ? S-a metamorfozat in aceeasi margea ce acum a atins capatul unui cearsaf. Si nu este un concurs . Desi mereu urmaresti ceva . Si unde ar fi premiul? Ai mai facut un pas , cu o mana la spate . Acum nu m-am ferit . Nu-ti stiam trupul.Tu-l stiai pe-al meu . M-ai imbratisat si ti-ai prelins degetele usor pe umerii mei . Buzele mele s-au intredeschis pentru a permite caldurii sa iasa in abur, sa se contopeasca cu respiratia ta. Te-ai indepartat si mi-ai soptit : “Dar nu ma cunosti. Sau ai uitat? “

Sfarsitul scenei I  

...

A scrie este
A imbraca goliciunea foilor
Nu cu haine, cu tatuaje.

In pat cu constiinta

Pentru a cata oara? Nu stiu. Stiu doar ca mi se pare ca a trecut prea mult timp. As minti daca as da vina pe tine si as spune ca totul a inceput de cand ne-am cunoscut. Pentru ca ne stiam mult prea bine dinainte sa ne cunoastem. Si totusi, acum ma ghemui din nou in intuneric si incerc sa tin ochii inchisi ca un copil mofturos ce refuza sa accepte ce e in fata lui. Aud cum se intensifica ritmul batailor inimii ,desi respiratia mea ramane la fel. Degeaba. Nici nu stiu de ce mai incerc. Deschid ochii si incep sa pipai lemnul noptierei. In cautarea telefonului, insa degetele mele au dat peste ceva mic si rotund. Ah,margeaua mea. O margea de sticla fumurie din acea noapte. Sora ei geamana a ramas la tine. Era a mea,dar am vrut sa ai ceva de la mine. Sa ai ceva in cazul in care nu ma mai intorceam. Eram hotarata sa nu ma mai intorc. Dar nu reuseam nici macar sa-mi gandesc decizia pana la capat. Asa ca m-am intors si margeaua a ramas de atunci pe noptiera. Sa devina un suvenir ce nu face altceva decat sa reflecte propria-mi slabiciune? Nu stiu. Mi-am amintit de jocul din acea noapte, de lasitatea amandurora de a distruge scenariul si de a improviza pe patul rece cu cearsafuri albe din mijlocul unei scene prea intunecate pentru o repetie. Oricum nu aveam spectatori, deci nu era nimeni de dezamagit. Am lasat margeaua de sticla sa-mi alunece printre degete si sa se rostogoleasca usor pe perna pana ce a intalnit cearsaful. De aici s-ar fi aruncat curajoasa inapoi in mana mea si am fi repetat actiunea, insa nu am reusit sa o prind. A cazut cu miscarea ciudata a unui fulg pe podea unde s-a spart in zeci de bucatele lucioase ce apoi s-au reunit schimbandu-si culoarea. Au format niste linii mari si negre in mijlocul unui cerc si au inceput sa se invarta pe ritmul unui vals vienez ca un cuplu format dintr-o mica dansatoare cu pantofiori de sticla neagra si cavalerul ei cu pelerina si trandafir rosu la piept . Apoi si-au fixat pozitiile si au inceput sa bata intr-un ritm constant, simuland miscarea limbilor unui ceas imens. Ah, era cu mult trecut de miezul noptii.
Mi-am intors privirea catre tavan. Nu eram decat eu si constiinta mea in acel pat cu cearsafuri albe ce imi amintea de o scena jucata de pre multe ori.
-De ce reactionezi asa in ultimul timp?
-Nu stiu.Am prea multe pe constiinta?
-Touche.Dar nu e vina mea.Nici eu nu stiu….Vrei sa discutam?
-Iar?Suntem una si aceeasi persoana.Ce mai vrei?
-Sa iti pui intrebari pe care nu le-ai mai rostit cu voce tare de ceva timp.O introspectiva nu strica.Si poate asa vei si adormi.De ce te temi?
-Pff…cu adevarat ma tem ..de timp.Simt cum se scurge si cum ramane tot mai putin.Cum pendulele unui ceas mare de perete se rotesc tot mai repede si ma preseaza sunetul lor.Parca ar tipa cineva la mine ca nu mai am timp.Si asa e.Nu avem niciodata sufficient timp.Si ma mai tem ca nu ma voi indragosti cu adevarat niciodata.Childish,stiu.Pentru un om cinic care nu crede in existenta iubirii,nu ar trebui sa spun asta.Dar asa este.Ei bine,next question.

-Care a fost cea mai grea intrebare care ti s-a pus vreodata?
-“Ce iti doresti?”Daca e vorba de un lucru simplu stiu ce sa raspund.Daca am fi intr-o cofetarie si m-ai intreba ce vreau,inghetata sau capsuni cu ciocolata si frisca,mi-as da seama.Altfel,niciodata nu am avut un raspuns.Poate ca imi doresc sa am o dorinta.

-Cea mai buna replica pe care ai primit-o?
-Mai multe.“Nu mai crede in ingeri,sunt doar niste iluzii.”(The first to cross my mind.)Acum mult timp cineva mi-a zis asta.Nu i-am raspuns nimic.Desi nici atunci nu eram un copil,nu puteam nega cat de usor este sa vezi lumea asa cum vrei si nu cum este.Sa iubesti pe cineva pentru iluzia ta despre el.Sa-ti construiesti o lume numai a ta,o lume din ideile si parerile personale.O metoda de a evada din realitate,fara a deveni complet nebuna.Oricum,ce puteam sa raspund la asa ceva?Nu percep realitatea distinct?Dar toti o facem.Fiecare in felul lui.Si reactiile mele sunt de multe ori neasteptate.Deci am preferat sat tac.Oricum,nici acum nu vad nimic gresit in a ramane copil.Nu faci nimanui rau daca mai crezi in ingeri.Macar uneori.

-Wutering Heights sau Dama cu camelii?
-Hmm..ambele si totodata niciuna.

-Ce ai raspunde daca cineva ti-ar oferi o ora de fericire,in schimbul vietii tale?
-Omoara-ma dupa cum vrei.Fiind sigura ca primesc acum ceva ce nu stiu daca voi gasi o viata intreaga accept ce imi oferi fara regret.Da-mi ceea ce nici eu nu stiu ca imi doresc,citeste-mi gandurile si ofera-mi o ora,chiar si 10 minute din ceea ce vreau si nu voi face un pas cand va veni momentul.Voi muri stiind ca inainte am fost fericita.Oricum,nu cred ca as pierde ceva.Poate ca ma regasesc in replica lui Cartarescu:” Totul venea pe fondul totalei mele indolenţe şi pasivităţi din acea vreme: m-aş fi dus şi în iad cu aceeaşi placiditate.”Nu poate,ci sigur.

-Ai regrete?
-Evident.As fi vrut sa rad mai mult si sa risc mai mult.Sa nu ma mai joc cu logica si ratiunea,ci mai mult cu instinctul si nebunia.Sa plang si sa sufar pentru ceva ce merita si sa stiu c-a meritat.Ce ar fi viata fara regrete?Daca nu am avea regrete ,nu ne-am dori mai mult.Am deveni niste creaturi ingrate,prea multumite de sine pentru a mai avea vreo constiinta.Am pierde ceea ce intr-o foarte mare masura ne defineste ca oameni:dorinta de mai mult.

-Ce ai vrea sa fii in momentul asta?

-Un personaj literar.Ciudat,stiu.Dar nu mi-ar pasa ca viata mea nu mi-ar apartine.Ca va fi citita si recitita de necunoscuti.Sau ca nici macar nu va fi publicata,ca va fi doar niste urme de creion negru mazgalite pe foile unui manuscris uitat de timp pe raftul prafuit al unui autor necunoscut. Asa as avea o sansa la o viata care inseamna ceva.As duce o existenta limitata si nu atat de complexa,dar macar dupa suferinta as primi fericire;caci o poveste nu mai merita spusa daca nu are insemnatate si fericire,daca nu sfideaza tiparul si desconsidera monotonia.As face sacrificii fara sa am dreptul de a avea macar un gand propriu,dar macar in fictiune exista sentimente mai acute si iubirea adevarata,eterna-asa cum ar trebui sa fie.Acolo mi-as gasi printul.Si as reprezenta lumea cuiva.As fi cineva in care o fiinta mica de sex feminin se regaseste.Si as trai in eternitate.As vrea sa fiu un personaj feminin dintr-un roman.Poate ca stii deja cineva as vrea sa fiu.

Deodata parca am auzit cum bataile inimii revin la normal si am simtit in mana stanga ceva mic si rotund.Am deschis speriata ochii si m-am uitat la ceasul electronic cu cifre rosii.Era cu mult trecut de miezul noptii.Am ridicat mana si am privit margeaua mea de sticla fumurie.Mi-am amintit de tine si doar buzele si-au ridicat usor colturile intr-un zambet trist. Ochii m-au sfidat -regret si dorinta. Am lasat margeaua sa alunece usor pe perna alba pentru ca apoi sa revina in mana si sa inchid ochii amintindu-mi de o alta noapte cu o alta margea al carei drum a fost intrerupt de panglica rosie cazuta din parul unei fete ce saruta usor un baiat.

Jocul cu o margea de sticla fumurie

Plicitseala.Nu din cauza ta sau a mea,ci din cauza senzatiei de rutina.Si liniste.O liniste atat de acuta ce parca cerea sa fie sparta.Linistea unei nopti mult prea cunoscute.O scena intunecata cu doi actori ale caror siluete se distingeau vag stand unul langa altul pe marginea patului.Nu se auzeau decat vag bataile a doua inimi.Erai absorbit de un joc ce te impiedica sa te gandesti la noi.Plimbai amagit printre degete o margea de sticla fumurie.Dar accidental, s-a intamplat.Ai fost distras de ceva.Nu stiu de ce.Ai scapat margeaua incalzita intre degetele tale atatea minute.Privirea ta a urmarit-o in continuare distrasa fara a intelege ce se intampla cu adevarat.A urmarit-o din momentul in care a atins podeaua de lemn pana ce a intampinat o panglica rosie cazuta pe podea.

Era miezul noptii.Eu priveam pe geam.Nu am vrut sa-mi intorc privirea la tine.Stiam amandoi scenariul mult prea bine.Replicile?Acestea erau aproape inexistente.Parca ne saturasem de atatea repetitii.Da,asta era momentul in care zambim trist,dar zambim si ne spunem “la revedere”.Asta era momentul in care eu ma ridic si plec sarutandu-te doar usor pe obraz,iar tu nu reusesti sa zici nimic.Asa a fost mereu.Acum insa, cand margeaua de sticla a atins panglica rosie cazuta din parul meu ti-ai intors privirea spre mine ca si cand ti-ai fi amintit ca nu sunt doar o himera ce sta langa tine pe pat in tacere pentru a nu ingreuna totul.In momentul acela am devenit reala,o fiinta cu suflu ,dar fara glas.M-ai privit atat de derutat si apoi atat de intens incat mi-ai atras atentia.Desigur,simteam ca ma privesti si nu mai puteam sa ma prefac ca te ignor...Nu reuseam prea bine oricum.Mi-ai captivat din nou privirea fara nici un drept.Nu ai cerut permisiunea si nici macar nu te-ai gandit la ce va urma.Probabil ai vrut doar sa alungi acel valet numit “Plictiseala” ce ne supraveghea.Ai reusit: el a plecat si eu am ramas acolo pietrificata.Nu am reusit sa ma ridic de langa tine.Era scenariul gresit.Am stricat intreaga scena.

Era miezul noptii.Ma imbracam usor si ma uitam la tine.Tu insa nu vroiai sa iti ridici privirea.Urmareai traseul unei margele de sticla fumurie pana ce a ramas blocata intr-o panglica rosie cazuta pe podea.Erau ale mele.Amandoua.Stiam de ce nu ridici privirea si nu scoti un cuvant.Stiam amandoi ce urmeaza.Trebuia sa ne despartim:tu urma sa ramai acolo tacut ca de obicei,iar eu sa te sarut usor pe obraz si sa plec.Cand margeaua a atins panglica,eram gata.Tocmai ma ridicam de langa tine si ma indreptam spre usa,cand ceva s-a schimbat.M-ai prins de mana si n-ai vrut sa-mi dai drumul.Mi-am intors neincrezatoare capul si ti-am intalnit privirea arzatoare.Nu vroiai sa se repete totul.Nu.Acum m-ai tras inapoi in bratele tale si ai refuzat acelasi viitor.Ai preferat sa ma tii asa ca un copil mic speriat de un cosmar.

Era miezul noptii.Iti priveam mainile ce au scapat o margea de sticla fumurie.Aceasta a cazut pe podea si am tresarit usor amandoi.Si-a continuat putin crapata drumul pe lemn pana ce a intalnit panglica rosie ce odata mi-a atarnat in par.Te-am sarutat usor pe obraz si ai respirat greu,degetele mainii tale tresarind usor.Nu ai schitat insa nici un alt gest.Ai ramas cu privirea atintita pe podea ascultandu-mi pasii ce se departau si observand cum patrunde in camera lumina de pe hol.Ti-am zis cu o voce stinsa “la revedere” si ai ramas acolo ,sezand pe marginea patului si plecandu-ti capul si mai mult.Nu te-ai ridicat.Nu m-ai oprit.Nu ai facut nimic altceva decat sa ridici margeaua.Cand ai auzit usa inchizandu-se in urma mea,ai scapat-o din nou si de data aceasta s-a spart in bucatele de sticla lucioasa in intunericul camerei tale.O alta repetitie reusita.