Eu,voi,noi

 Si ce suntem?Scriitori?In nici un caz.Autori de povesti?Poate.Suntem doar cineva.Cineva care stie alfabetul.Si uneste litere.Si formeaza cuvinte si propozitii si fraze si texte..Si asteapta in fata unui monitor perfect impartial sa vada daca intelege cineva.Dincolo de cuvinte.Oare?

 Si pretindem ca ne jucam.Ca suntem inventatori.O poveste pe minut.Si o vrem unisex.Vrem ca cineva sa se identifice in noi.Sau vrem confirmarea imprecisa ca suntem in final singuri? Nu,asta nu.Consacram dominatia unicitatii.Si ce obtinem?Nu stim.

 Refuzam notitele cliseice despre coronite perlate,puf plin de sclipici,rochii de seara,broscute si printese,printi si Cenusarese,vrajitoare rautacioase,finalul care nu va veni,caci “au trait fericiti pana la adanci batraneti",stampilam “Aprobat” si oferim pretinse arte digitale cu tigari,whisky,cafeina,prostituate,femei emancipatesi intelectuali mediocri.

 Si pretindem ca suntem povestitori.Si ca intelectualizam basmele.. Ca oferim simboluri si metafore pe tava la micul dejun.Si langa un biletel de “Adio” scriem “PS:m-a parasit inspiratia” caci atunci cand trebuie si vrem,nu avem cuvinte.

 Si pretindem ca suntem oratori.Doar ca publicul nostru e surd si noi nu stim limbajul semnelor.Si suntem cititi din spatele unui monitor.De acel cineva surdo-mut,de un organism cu vene si sange si puls si emotii.Pe o foaie virtuala.

-

Ipoteza:Ne aflam intr-un continuu proces de imbecilizare;cu perioade reversibile,posibile regresuri,da.

Demonstratie: Nu vreau sa pot spune la sfarsitul zilei QED.  

...

De dimineata era grafit pe o scoarta subtiata de copac
Si vedeai picturi rupestre in intelectul de copil.
Acum insiram litere in teorie
Caci in practica,nu se numeste poezie
Ci memorie virtuala de pixeli si biti.
Calculatoarele sunt pline de sentiment,
Emotie digitala in fisiere postate online.
Ar trebui sa verific pulsul monitorului?


("Arta.In ghilimele.")

...

"Better to write for yourself and have no public, than to write for the public and have no self." - Cyril Connolly

...

  Si cateodata nu ai vrea decat sa stai intr-o cafenea sau un bar cu fond de jazz,sa simti aroma de cafea cu menta ademenindu-te suav ca o amanta la inceputul adulterului.Seductie si placere pura.Doar atat.Simplu si detasat.Nimic prea complicat. Vrei sa te simti blocata acolo,pe canapea, sa spargi in cioburi mici de sticla cadranul ceasului de pe peretele intors spre tine si sa le prefaci in cubulete de zahar brun.Si vrei doar sa discuti lucruri abstracte. Sa poti pune intrebari caraghioase,sa te poti holba in liniste la oamenii care intra si sa te comporti copilareste si contradictoriu.Fara a permite sa-ti fie atrasa atentia de cel care sta vis-à-vis si iti cauta mereu pupilele marite de emotie printre genele incarcate de rimel sa le ascunda timiditatea.Sau de propria-ti constiinta care are un ego prea mare pentru a fi ignorat. Si vrei sa arunci cu boabe de cafea in partener si sa-i zambesti :”Saruta-ma pe ritmul melodiei” si sa-l provoci. Si sa il intrebi “Cum crezi ca era iadul in epoca de gheata?” sau “Crezi ca dragostea la noi parcurge doar drumul dintre romanta si pat?Paler are dreptate,deci” si crezi ca…”Ai putea sa taci?”

   Dar nu faci nimic.Te joci cu paiul si visezi pe cuvinte si note:

“It”s still the same old story
A fight for love and glory
A case of do or die
The world will always welcome lovers
As time goes by...”

Deasupra unei cafele cu menta. 

Joc.Revenire.Dialog delirant

 Si daca aveam o criza psihotica ,ce insemna? Anularea a tot ceea ce credeam realitate? A faptului actual? Nu ,in episoadele ulterioare eram singuri. Acum eram,da ,singuri din nou. Dar nu fusesem singuri cu cinci minute in urma. Si daca situatia nu se ameliorase asa cum vroiam sa cred,inseamna ca..Nici eu nu stiu.Dar eram acolo,intr-o incapere cu aer inchis ,tintuita pe un scaun,nu de curele,nici de vreo dizabilitate cu radacini in psihoza ,ci de ceva ce nici eu nu intelegem. Ceva ce nu mai puteam explica,rationaliza sau filosofa. Stiam doar ca privirea mea nu-ti putea pierde fata. Caci daca te pierdeam si aveai sa te identifici cu multimea, mi s-ar fi anulat singurul adevar de atunci: ca eram acolo.

 Exista cronometre pentru inregistarea imbecilitatii? Puteam sa nu ma inec chiar in iluzii contradictorii? Si daca scenele trecute au fost niste deziluzii complet ireale,tie ce iti ramane? Inocenta in nici un caz. Daca nebunia mea se manifesta foarte complex si la scurte intervale,a ta e cu siguranta constanta si un bluffer prin excelenta.

 Si daca asta este tot ce poate fi? Daca am atins o limita printre broscute fermecate, povesti mazgalite cu saruturi si vata de zahar, tipete inghitie in sec, iluzii inutile si tensiune sexuala ingropata intr-un fotoliu pufos de jucarii zambitoare si roz?

 Daca dizabilitatea mea este ca nu ma pot apropia de tine orice ar fi? Incorect formulat. Ma pot apropia..dar dupa primul pas in spatele unei cortine,un valet intoarce clepsidra de mii de veacuri. Ultima boaba de nisip iti sterge amintirea.Mereu. De ce nu este nisipul infinit?

 Si romanticismul nu ne-a caracterizat niciodata.Perfect compatibili.Amandoi fugari la semnalul mare,scris cu rosu pe un perete “Relatie”. Eu sustinand ca nu ma pot imagina in postura ridicula de a te tine de mana si a-ti spune dragastos “te iubesc si asta imi ajunge” , tu ,iremediabil , dorind independenta si sustinandu-ma inflacarat.

“Prefer un Don Juan”

“Prefer o dictatoare”

“Esti masochist?”

“Altfel nu te-as avea pe tine”

“Nu sunt a ta”.

“Nu mereu.”

“Bine ,uneori.”

“Saruta-ma “

“Nu.”

 Privirea ta de drogat impacientat ma scotea din sarite.Imi provoca gradat o senzatie de claustrofobie.Te jucai cu tigara intre degete si priveai oriunde altundeva..oricum era mai bine decat impactul cu ochii mei. M-am lasat cuprinsa de propria-ti nervozitate. Tacerea ma sugruma.

“Prezenta mea te intimideaza?”

“Inceteaza”

“Nu”

Si ti-am prins mana. 

“Te rog,nu”

 Erai mai rau decat un dependent la clinica de dezalcolizare.Si eu eram un coniac vechi,ce picura pe o podea de lemn imprastiind vapori ritmici pe o melodie de tango veche.

 Mi-ai prins mana si mai tare si m-ai ridicat de pe scaun. Barmanul plecase de mult. Singuri,nu asta ai vrut? Singuri,sa nu te vada nimeni cand cedezi. Singuri,sa nu trebuiasca justificare. Singuri, pentru a putea in sfarsit…

“Acum nu voi mai putea pleca.”

 Ce ar fi trebuit sa inteleg din zambetul timid,ca al unui copil intrebat “mai vrei ciocolata,puiule?” ? Sau sa ma leg de privire,care apropo ,de la negare devenise un vortex din care nu ma puteam desprinde? Caci ochii emanau un tremur gata sa crape toate oasele din corp,o cerinta neexprimata gata sa explodeze la temperatura generata de lava incinsa ce-ti circula prin vene .

 Doua brate mari m-au cuprins usor, despartindu-si degetele pe harta spatelui meu, de la solduri pana aproape de umeri,prelungind miscarea in trasee ondulatorii si materialul infierbantat al unei camasi mi-a acoperit fata.Iti simteam fiecare respiratie aproape innecata intr-un piept gata sa explodeze de groaza. Parca eram un ursulet de plus pe care il strangi in brate,sub patura. Un ursulet gata sa se metamorfozeze intr-o figurina ninja si sa capete suflu ptr a te apara de cosmaruri.Si groaza fata de ce?

 “Nu am vrut sa plec nici atunci. Dar nu am putut sa te mai privesc. Cum puteam sa raman ? Cum puteam sa-ti fac asta? Am fi ajuns amandoi la azil,in camere diferite,dar alaturate ,incatusati intre camasi si pereti de alb, lasand caldurile corpurilor noastre sa se impleticeasca doar pe holul catre cabinetul de psihiatrie. Caci am fi avut acelasi terapeut. Ca material de studiu am fi fost desigur,mai buni impreuna,dar eu as fi refuzat. Poate ai fi reusit sa iesi de acolo inaintea mea. Acum insa,nu stiu daca ar mai trebui sa imi pese. Si ca sa-ti raspund la intrebare,da,ma intimidezi. Nici o clipa nu m-as fi gandit sa neg asta. Nu stiu de ce nu am raspuns.Poate ca inca ma simt ca un copil vinovat de vre-o boacana in fata ta,nestiind daca sa astept iertare,o palma sau un sarut pe frunte. ”

 Incomprehensibil.Nu logica discursului-pe care nu-l urmarisem caci vocea imi captase atentia si cuvintele devenisera irelevante , nici situatia,nici disparitia barmanului,a notelor,a ritmului. Ci prezenta ta. Si a mea. Intr-o camera semi-intunecata ,cu pereti pe jumatate adormiti .Si acceptarea fara nici un comentariu.Doua degete impregnate de tutun mi-au atins buzele brusc. Liniste si caldura.

“Te rog ,nu.”

“Oricum nu as fi spus nimic.”

“Oricum nu as fi plecat.Nu acum.”

P.S:O nevroza este un secret pe care nu stii ca il ai. -P.K.T