“Spune-mi ceva.”
“Nu pot.Nu as stii ce.”
“Orice..Doar..Reactioneaza.”
“Crezi ca ar schimba ceva? Un gest nu poate deveni o imensitate.”
“Arata-mi ca simti ceva.Fa-ma sa simt ceva.Altceva.Doar..fa ceva.”
Dar nici eu nu stiam ce sa-ti cer.Priveam in gol,la un perete crem,imbibat in tutun si alcool si ii ceream din gene raspunsuri.As fi vrut sa stie.Sa-mi marturiseasca povesti,romante monosilabice,iluzii tinere si animate si biografii moralizatoare. Sa imi sopteasca ritmic pe jazz tot ce nu stiam ca vreau. Sa prinda corp si suflet ,sa ma prinda in brate si sa imi zica “Respira.La momentul potrivit,vei simti.Acum nu ar avea sens.” Dar de ce nu? Si de ce cred mereu ,prosteste ca peretii ascund ceva? Daca ar exista un club ar peretilor,care ar fi peretele cu cele mai multe secrete? Printre caramizile lor se ascund patimi, scene de sex intelectualizate, vapori de lacrimi, praful obiectelor sparte. Ei ascund timpul. Fiecare perete este o imensa clepsidra cu nisip infinit, caci fiecare cuvant devine o pietricica macinata ce perforeaza sticla.
Ai stins tigara si mi-ai incatusat incheieturile.
“Si ce as putea sa fac?”
Nu aveam ce sa raspund.Te-am privit in ochi ca pe o naluca desprinsa din peretele crem. Sufletul peretelui ce simtea , ce imi ravnea caldura,ce avea nevoie de raspunsuri ,nu doar de povesti. Ma ingrozeai. Iti simteam respiratia calda si repede pe pleoape. Mi-ai cercetat ochii pana ce nu ai mai rezistat si m-ai sarutat cum nu credeam ca poti. Absenta. Numai asta nu s-a regasit in acel sarut din fata unui perete crem rusinat in tacere. Si ,in final, ai facut ceva.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu